Tatiana: Ana mai repetăm odată…(ora de engleză)

Ana este ajutată de voluntarii de la Asociaţia „ Motivaţia”. Ea spune că este fericită că a întâlnit asemenea persoane:

Ana: Ele sunt foarte super, eu din prima zi am prietenit cu el. Ele mă ajută: eu  cu un cuvânt bun iar ele fizic mă ajută, suntem ca nişte surori.  

  Elena şi Tatiana sunt voluntari în domeniul asistenţei sociale la domiciliu. Ele merg la Ana acasă, se plimbă cu ea şi discută despre problemele care o frământă, într-un cuvânt sunt prietene.

Tatiana: Mie în primul rând îmi place să fiu voluntar şi să ajut o persoană cu dezabilitate, eu consider că persoana respectivă e bucuroasă când mă vede.

    Elena:  Mulţi oameni nu-şi imaginează cum e să ai prietenă o persoană cu dezabilităţi, dar acest lucru este reală. Eu am văzut în ana o persoană cu suflet frumos, un om de încredere. Nu merg la ea din obligaţie, ci din plăcere.

    La început mama Anei se uita cu neîncredere la relaţia dintre fete. Astăzi este convinsă că prietenia cu voluntarii îi face bine fiicei sale.

Mama: Mă bucur că poate comunica cu persoane care au mai multe posibilităţi, asta o face mai descătuşată, iar fetele mă ajută şi pe mine, pentru că când nu prea am timp pot conta pe ele.

Menegerul Centrului Comunitar pentru Copii şi Tineri „Motivaţia” se declară extrem de mândră de munca voluntarilor care este eficientă şi reprezintă un sprijin real pentru organizaţie şi beneficiarii acesteia.

Menegerul: În cadru Asociaţiei „Motivaţia” activează 20 de voluntari din echipa veche, acum aşteptăm până la 10 decembrie racularea unei noi echipe. Voluntari sunt un exemplu pentru copii şi tinerii cu dezabilităţi, le servesc un exemplu de prieten, de cetăţean la nivel de student sau elev, la nivel de consultare la temele care nu se discută la şcoală, în internat sau cu părinţii. E o experienţă bună şi pentru voluntari, şi pentru beneficiari.

Pentru că afară plouă prietenele au decis să-şi împărtăşească secretele la cald. Când va fi vreme bună ele vor reveni neapărat la plimbările prin parc.

Ana: Eu vreau să fiu psiholog şi să deschid un centru pentru persoanele abuzate…

În ultimii ani în RM numărul voluntarilor a crescut considerabil. Este un semn al participării la crearea unei lumi mai bune, la care visăm cu toţii. Astăzi organizaţiile non guvernamentale care lucrează dinamic pentru un număr mare de beneficiari, au conştientizat faptul că au nevoie de tot mai mulţi voluntari.

  Populaţia RM nu are un trai decent. Acesta este rezultatul Barometrului de Opinie 2008 la capitolul Calitatea vieţii şi problemele sociale. Sondajul a fost realizat de Centrul de analiză şi investigaţii sociologice, politologice şi psihologice CIVIS, cu susţinerea fundaţiei Soros Moldova.

   Corectitudinea realizării pe teren a cercetării a fost verificată de către institutul de cercetare Magenta Consulting.

  Conform sondajului cea mai mare parte a populaţie se arată îngrijorată de preţuri – 72%. Motiv de instabilitate socială îl mai constituie sărăcia cu 54%, viitorul copiilor – 49%, şomajul – 34%. Cei mai îngrijoraţi de preţuri sunt bătrânii şi locuitorii mediului urban: 82% şi respectiv 76%.

La întrebarea „Cât de mulţumiţi sunteţi, în general, de felul în care trăiţi?”, 40% din cei care au participat la sondaj au dat răspuns negativ. Cele mai multe nemulţumiri sunt generate  de insuficienţa banilor -83% , asistenţa medicală – 73%, curăţenia/ îngrijirea localităţilor în care trăiesc – 72% şi viaţa politică din ţară – 65%.

  Potrivit sondajului, nici la capitolul schimbării nivelului de trai nu stăm prea bine. Majoritatea respondenţilor consideră că nivelul de viaţă nu s-a schimbat, iar fiecare al cincilea locuitor al ţării  susţine că lucrurile s-au schimbat spre rău. Astfel, s-a ajuns la concluzia că veniturile pe care le are azi populaţia din Republica Moldova nu sunt, nici pe departe, suficiente pentru a acoperi chiar şi strictul necesar pentru trai.

Referindu-se la calitatea vieţii şi problemele cu care se confruntă în prezent societatea Republicii Moldova, Arcadie Barbăroşie, directorul executiv al Institutului de Politici Publice, a menţionat că: „ Chiar dacă sondajul realizat pentru anul 2008 arată că populaţia ţării este nemulţumită de nivelul de trai, fiecare trebuie să-şi facă o concluzie în urma analizării rezultatelor cercetării şi să încerce să pună umărul la  schimbarea spre bine a situaţiei. Pentru că scopul proiectelor realizate de noi este tocmai acesta”.

„Cercetarea realizată de Institutul de Politici Publice reflectă realitatea cu care se confruntă societatea noastră. E încă o demonstraţie a faptului că trebuie neapărat să schimbăm ceva” a spus Elena Bârca, studentă.

Sondajul a fost efectuat în perioada de 26 septembrie – 20 octombrie, pe un eşantion de 1100 persoane din76 localităţi, reprezentativ pentru populaţia adultă a RM, eroarea maximă de eşantionare fiind de 1%.

De compensaţii se vor bucura 11 categorii de beneficiari de subvenţii acordate de Guvern şi, deasemenea,  familiile cu venit mediu mai mic decât minimul de existenţă aprobat trimestrial de către Biroul Naţional de Statistică.  Numărul beneficiarilor va fi stabilit după ce persoanele îşi vor face o autoevaluare a veniturilor şi vor depune dosarele la Direcţiile de Asistenţă Socială. Se preconizează ca numărul acestora să fie de peste 423 mii de persoane.
  Solicitanţii de compensaţii vor trebui să depună o cerere, dar şi o declaraţie de venit, prin care vor motiva necesitatea primirii ajutorului. Dosarul va putea fi depus la direcţiile locativ-comunale din sectoare, şi nu la preturi cum s-a decis anterior.
   “Pentru evitarea îmbulzelilor în procesul de depunere a actelor la Direcţiile de Asistenţă Socială se propune ca persoanele care urmează să beneficieze de compensaţii să depună dosarele pe tot parcursul perioadei de încălzire. Până la aprobarea dosarului aceştia vor achita 60% din factură, urmând ca  ulterior Primăria să achite “Termocom”-ului celelalte 40%”, a spus Dorin Chirtoacă, care a mai specificat că actualul regulament a fost îmbunătăţit şi presupune un mecanism viabil de funcţionare.
    Potrivit ultimelor date oferite de Biroul Naţional de Statistică, circa 60 la sută din locuitorii capitalei înregistrează venituri sub limita de 1450 de lei. Totuşi, preţul net pe care  aceştea vor trebui să-l achite pentru căldură în această iarnă încă nu a fost stabilit de CMC, consilierii urmând să efectueze acest lucru până la finele anului curent.

Potrivit regulamentului, beneficiarii de compensaţii vor fi pensionarii, categoriile socialmente vulnerabile şi şomerii. Nu toţi locuitorii capitalei împărtăşesc aceiaşi părere despre aprobarea noului Regulament cu privire la compensarea a 40% din cheltuielile pentru şi încălzirea locuinţelor familiilor cu venitul mediu sub minimul de existenţă. „Nu sunt atât de mulţumit de regulament, cât de faptul că, în sfârşit, după atâtea  tărăgănări din partea executivului, am reuşit să aud o informaţie deplină despre compensaţiile de care voi putea beneficia şi despre modul de depunere a cererilor”, a spus Ecaterina, şomeră.  ” Nici regulamentul, nici ideea de implementare a acestuia nu este reală. Regulamentul conţine ilegalităţi, deoarece există persoane care oficial sunt şomeri, însă au venituri mult mai mari de cât unele categorii de bugetari ”, a spus doamna Lidia, profesoară. Totodată, persoanele care locuiesc singure şi care nu se încălzesc cu gaze naturale, ci cu lemne şi cărbune, vor beneficia de ajutor financiar de 500 lei pentru întreaga perioadă de încălzire.
    Banii urmează a fi alocaţi din bugetul pentru anul 2009 – contul surselor financiare care sunt la discreţia Consiliului municipal Chişinău (circa 78 milioane de lei, n.r.) şi din contul banilor obţinuţi în urma vânzărilor şi a privatizării terenurilor, dar şi din contul soldurilor pentru anul 2008. 

Când am pornit să o cunosc nu ştia prea multe despre ea, doar nimicuri, din auzite, dar nici nu e nevoie, căci pe ea trebuie să o descoperi.

Cu părul aranjat cu mare grijă, înăltuţă şi de o eleganţă discretă mă întâmpină cu privirea serioasă a unei profesoare exigente. Vorbeşte calm, puţin reţinut,ochi rotunzi, măriţi elegant între ceva a mirare şi zâmbet cald. Privire blândă, atent cercetătoare şi parcă puţin interiorizată, către un amănunt pe care doar ea îl ştie…

Aceasta, înţeleg ceva mai târziu e munca ei, munca unei soţii, mame, bunici, profesoare care construieşte mereu o legătură mai puţin severă, mai sensibilă şi mai delicată cu toţi cei care o înconjoară: soţul, copii, nepoţelele gemene, discipolii săi. De fapt, fără să arate acest lucru, ea e, în adâncul sufletului o visătoare. Despre ea vorbeşte atent, ca să nu spun protocolar, şi cu oarecare zgârcenie, ca şi cum ar fi vorba despre un om străin. Când începe să vorbească, însă, despre ceea ce face ea ca profesoară, despre „artificiile”, „chiţibuşurile” şi toată această muncă uluitor de complicată care ţine pe picioare imaginea sa, totul în ea se luminează. „Când sunt printre elevi uit de probleme, mă simt ca o puştoaică care şi-a găsit în cele din urmă locul visat încă din copilărie”, mărturiseşte dumneaei cu sinceritate. Ştiţi cum e? Gândiţi-vă  la faptul că fiecare dintre noi are o zi, în care ca un făcut, se adună mai multe probleme deodată: mai mari ori mai mărunte. Încerci să le rezolvi, te agiţi, îţi sfărâmi mintea, uneori merge, alteori nu. Mai ţipi, mai trânteşti, mai faci haz de necaz… Omeneşte. Dar cum ar fi să ştii că trebuie să te descurci printre problemele unui colectiv, să fii conştientă că eşti permanent ţinta privirilor şi că îţi sunt judecate gesturile, glasul, privirea, hainele, zâmbetul… Şi asta ani întregi, fără întrerupere, nu-i aşa că începe să te doară capul? Pe ea însă nu o doare, sau poate o doare după o zi mai solicitantă, dar nu se plânge. Şi nu ia algocalmine. Nu-i plac. Se duce acasă, se întinde în pat şi ascultă ceva muzică: clasică – pian sau priveşte o vreme florile dragi. Toate acestea  sunt clipe de viaţă. Viaţa unei femei frumoase, cu bune, cu rele, aşezată ordonat, fără ascunzişuri, parcă transcrisă de pe un maculator al gândurilor. În adâncul sufletului este, poate, o timidă, iar sensibilitatea ei o pune uneori în încurcătură, şi atunci se ascunde , fermecătoare în spatele unui zâmbet.

E sigură că nu ar face nici o schimbare. Îşi iubeşte profesia şi viaţa de acum. Aşa cum este: complicată, agitată, devotatoare. Are împlinirile ei, clipele ei de linişte, oboseala plăcută a unei misiuni dusă la capăt cu bine. Poate că la început te poate înşela aerul ei puţin oficial, diplomatic. Sub el se ascunde, însă, sufletul unei femei care şi-a urmat visul şi care a hotărât exact ce trebuie să cuprindă viaţa ei. E semnul unei femei inteligente. Sau poate semnul unei fericiri de durată?!

Avem cafenele de tot felul: pentru snobi, pentru oameni de afaceri, pentru blonde care se expun pe terasele centrale şi chiar pentru cei care doresc să bea o cafea bună.

Copleşită de grijile cotidiene, mânată de curiozitate sau poate în căutarea unui loc de tras sufletul am găsit în atmosfera unei cafenele nu numai liniştea căutată, dar şi clipe de inspiraţie. Un loc cu specific franţuzesc la doi paşi de Biblioteca Naţională, care mi s-a părut, chiar de la început, că este conceput ca un restaurant – cafenea – cofetărie… nu ştiu, dar mi-am dat seama că această alergare după mai mulţi iepuri odată nu a dat greş.

Conceptul localului este unul inspirat din rafinamentul francez: proaspăt, natural şi urban, iar desigen-ul e pe măsură. Aerisit, cu accente puternice de bej şi de atmosferă a anilor 30. Scaunele suple mă invită să i-au loc şi să mă bucur de peisajul tomnatic din centrul capitalei, ce îl pot urmări prin peretele – fereastră împodobit cu rame pentru fotografii şi elemente decorative cu motiv de savană. Dar mă atrage vitrina; rândurile de ecleruri, tiramisuuri, ckeck-uri cu fructe, ordonate sub raftul cu pâine de casă, chifle şi croasante franţuzeşti mi-au ridicat o sprânceană şi am  zis, în sfârşit, să le fac o bucurie şi simţurilor mele gustative.

În scurt timp mi s-a oferit meniul care nu era doar o listă de specialităţi, ci un adevărat catalog ilustrat, o hartă a spaţiului culinar caracteristic localului.

 M-am uitat cu Adriana vreo 20 de minute peste meniu fără a reuşi să ne hotărâm ce alegem. În ajutor ne-a sărit chelnerul , un băiat drăguţ şi receptiv, care observând dubiile noastre nu a întârziat să ne ofere un sfat. „Ar fi bine să vă apropiaţi de vitrină şi să vă alegeţi ce vă place” a spus el. Dar remarcând că privirile noastre rătăcesc iarăşi printre multitudinea de bunătăţuri, a îndrăznit el să ne propună o prăjitură. Noi am căzut de acord.

Acest desert franţuzesc, însoţit de un ceai de fructe, absolut delicios, unul dintre cele mai bune ceaiuri pe care le-am băut într-o cafenea. Plus că modul de deservire şi vesela în care a fost oferit merita toţi banii.

Mobila de culoare închisă şi vesela elegantă, chelnerii rafinaţi şi chelneriţele drăguţe în rochiţe croite după moda franceză a secolului trecut care pe deasupra aproape că pot să-ţi recite meniul în franţuzeşte, te rup de ritmul obişnuit. La realitate te aduc doar vizitatorii. Un italian înalt, îmbrăcat la costum, îşi bea cafeaua, discutând agitat la telefonul mobil. Lumea intră şi iese, chiar dacă e dimineaţa târzie a unei zile obişnuite de săptămână.

Mulţi vin aici doar pentru a-şi bea cafeaua sau ceaiul, alţii pentru că au fixat o întâlnire. Intră, mănâncă şi pleacă… pleacă cu gândul că o să mai revină în acest local „dulce”, să te lingi pe degete.

În afară de nuanţele de gri  şi negru, specifice sezonului  rece, pentru această toamnă în toate magazinile ni se propun culorile curcubeului. Poţi opta pentru ţinute integral colorate sau poţi adăuga doar un detaliu care să atragă privirile asupra ta. Găseşti ţinute atât în stil casual, cât şi în stil elegant, care pot aduce în garderoba ta viaţă, depinde de cât de cât de expert eşti în ale modei şi de câţi bani dispui.

Pentru că toamna aceasta e mai rece, magazinele au fost invadate brusc de pantaloni, pulovere, malete şi chiar scurte şi paltoane. La preţuri mai mari sau mai mici, depinde de magazinul pe care îl alegi, poţi găsi haine care te vor scoate din banalitate şi care au darul de a-ţi oferi un aer elegant şi puternic.

 Sacouri cu un număr mai mare, cu gulere supradimensionate şi închise la două rânduri de nasturi, cu accente military au spart vitrinele in acest sezon. Asortate cu bluze sau cămăşi din materiale preţioase sau accesorizate cu alte elemente în culori contrastante (cravată, papion, bretele) te vor transforma într-o divă urban chic. Nu uita, vesta bărbătească este un must-have în acest sezon şi poate fi combinată atât cu fustă cât şi cu pantofi.

«  Nimic nu le atrage mai mult pe doamne decât hainele cu talia marcată şi cu detalii din blană. Acestea le completează imaginea de doamne din înalta societate, care păşesc graţios pe un covor de frunze ruginii » ne spune proprietara unui butic cu haine din centrul capitalei.

Când intri într-un magazin cu articole de vestimentaţie acestea devin elemente care te atrag într-un vârtej dement ce îţi explodează în ochi şi în cap ca un drog al fericiri. Dacă te opreşti, probezi ceva şi îţi place spui :  « Vreau ! Vreau ! Vreau ! » care se transformă sigur în « Iau ! Iau ! Iau ! », mai ales dacă dai şi peste o vânzătoare mai insistentă. Aşa că fii atent la ce cumperi, de asta depinde cum vei arăta toamna aceasta.

Nimic nu te poate face să te trezeşti mai uşor de cât relevaţia unei eventuale călătorii, mai ales atunci când ţi se spune că dacă întârzii măcar cu o minuţică „rămâi în stradă”. Aşa că ideea plecării la Mileştii Mici împreună cu colegii de facultate a servit prilejul unei treziri uşoare, revelaţia căreia nu a costat nimic pe lângă impresiile pe care le-am adunat în sufleţele, şi mai mult, în banca cu amintiri care nu dă niciodată faliment, adică în albumul cu fotografii.

Ajunsă la locul stabilit cu puţin timp înainte de ora plecării, am remarcat că curiozitatea şi „adulmecarea” unei posibile aventuri nu a lăsat indiferent pe nimeni. La ora opt dimineaţă, la staţia de troleibuze de pe podul de la Telecentru s-au adunat 38 de studenţi, care printr-o minune, generată de spiritul de colectiv prietenos, au încăput într-un maxi-taxi nu prea spaţios.

Drumul însă nu a fost greu şi anevoios după cum se aştepta, ci dimpotrivă, exact bun pentru a crea o atmosferă de excursie. Astfel, povestea de descoperire a tărâmului Mileştii Mici începe odată cu sosirea noastră la locul faptei. Porţile s-au deschis şi studenţii Facultăţii de Jurnalism au năvălit în ograda frumos amenajată, decorul căreia a fost motivul declanşării unei sesiuni foto.

Două havuzuri, cu  butoaie din care vinul alb şi roşu curgea în nişte cupe enorme ne-au făcut deodată să înţelegem că: nu, nu vinul, ci impresiile vor curge şuvoi.

Nerăbdători şi hotărâţi să explorăm orice colţişor am intrat în magazinul de vinuri care, de fapt, trebuia să fie punctul terminus al excursiei. Noi însă am hotărât să înfulecăm deodată cireaşa de pe tort; să nu pierdem nici o clipă şi să prindem fiecare cadru ce ar fi putut pune într-o lumină favorabilă persoana noastră, aflată în beciul cu cele mai bune colecţii de vin din Moldova.

Asiguraţi că ne vom mai întoarce în magazin, am ieşit pentru ca în clipa următoare să începem plimbarea prin galeriile subterane ale Mileştilor Mici! Ceva uimitor, dar deloc obositor, aproape două ore de mers pe jos printre nenumăratele butoaie şi sticle cu vinuri de cea mai înaltă calitate. Am coborât nu doar la 50 metri sub pământ, ci şi într-un loc în care am avut posibilitatea să aflăm de la ghidul nostru cele mai  interesante detalii despre beciul de la Mileşti: ”Lungimea totala a galeriilor constituie 200 km, dintre care cca. 55 km (o suprafaţă de 182 mii m²) sunt utilizate in scopuri tehnologice. Grosimea stratului pana la suprafata variaza de la 30 la 85 m. Butoaiele mari de stejar au fost asamblate la intreprindere in anii 70-80, lemnul a fost importat din Rusia si Ucraina. Capacitatea lor variază de la 600 la 2000 dal de vin.”

„Nu am numărat ulicioarele pe care am trecut, nici nu am reţinut multitudinea de denumiri vinicole, asta nu din indiferenţă, dar din motiv că erau prea multe şi nu am putut hotărî, până la urmă, căreia dintre ele să-i ofer prioritate”, a spus Cristina cu entuziasm.

Punctul culminant al excursiei noastre a fost, însă,  popasul făcut în sala de degustare a Mileştilor Mici. Un loc de poveste, unde deservirea modernă se îmbină perfect cu decorul ce aminteşte de timpurile regeşti: scaune mari, un cămin şi o masă voluminoasă care ne-a adunat la o gură de vorbă. Şi desigur, muzica populară, ce ne-a unit nu doar vocile, dar şi sufletele.

Am terminat excursia pe o notă frumoasă, fără a uita, însă,  să punem capac dorinţei noastre de a ne întoarce în delirul oraşului cu o amintire materializată, adică cu o sticlă de vin bun.

Unde nu te-ai afla, orice mijloc de locomoţie rapidă nu ai folosi, Audi, Cielo sau troilebuzul, orice muzica ai asculta, Cleopatra Stratan, Evora, Mozart sau Moga, orice lectuiri ai simpatiza, Reverte, Rowling, Pleşu sau Dan Brown, orice creme   ţi-ai da  pe nas, antiaiging, dermato-cosmetice, farmocosmetice sau ulei de măsline, orice job ai avea, departe de delirul oraşului sau în epicentrul lui, la sigur ai observat că timpul trece repede şi sunt ceasuri peste tot. Ai remarcat?

 Înainte îşi mai cumpăra omul ceas la mîină, îl mai întreba alt om pe stradă cât e ceasul… Acum ceas la mobil, ceas la calculator, ceas la maşină, ceas la telefonul fix, ceas la cuptorul cu microunde. Timpul nu mai e ce a fost, noi însă rămânem aceiaşi: ciopliţi în diverse ipostaze pe aşchii ale vremii.

 Suntem mereu în căutarea fericirii şi în această febrilă agitaţie a căutării uităm de cine suntem noi cu adevărat. De atâtea ori ne simţim în stare să facem lucruri mari, dar nu ne lăsăm duşi de valul lor. Ne întoarcem automat la rutină şi latura noastră care arde să iasă din rând rămâne înăbuşită şi se preface în frustare.

 Vă invit (şi mă invit ) să vă gândiţi cine sunteţi cu adevărat. Ce vă face sufletul să vibreze mai tare ? Ce vă face să vă simţiţi oameni? De ce vă este dor?

 Mie mi-e dor de copilărie, de mirosul creioanelor colorate, de timpurile când aveam un program  riguros pe care atunci îl detestam din tot sufletul. Dimineaţa trebuia să mă scol la ora şapte, apoi mâncam obligatoriu un ou şi beam ceai cu pâine cu unt, în zilele mai nefericite aveam parte şi de magiun. Apoi părinţii ne organizau pe noi, pe mine şi pe sora mea. Mergeam la ore, după asta ne făceam temele şi doar mai târziu urma să avem parte de o porţie de joacă. Cu toate că în fiecare zi făceam acelaşi lucru, nici o zi nu semăna una cu alta. Acum, când suntem mari nu prea facem aceliaşi lucruri în fiecare zi , dar toate zilele sunt aproape la fel. Ce ar fi să încercăm să schimbăm lucrurile? Să facem ca timpul să se scurgă altfel de cât de obicei încât să nu ne fie doar viaţa plină de zile, dar şi zilele pline de viaţă.  

   -Lilu,  ce te-a făcut să alegi jurnalismul?

   -Încă din generală, profesorii îmi ziceau ca voi fi  sau actriţă, sau jurnalistă. În liceu deja optam pentru comunicare si relaţii cu publicul ca în ultima clipă, când am optat pentru specializare, în tabelul de admitere, în primul rînd, am ales jurnalismul.

  - De ce jurnalismul în România ?                        

-Mulţi îmi dau această întrebare. Nu vreau să fac nici o comparaţie… la Timişoara am învăţat limba română. Pare o glumă, dar, de fapt, să fii un jurnalist bun înseamnă să posezi abilităţi vorbite şi scrise în limba română. Îmi era frică de întoarcerea acasă, căci ştim cu toţii pe ce muchie de cuţit stă libertatea presei. Pentru asta apreciez munca jurnaliştilor de la noi.

-De ce anume televiziunea, dar nu presa scrisă sau radioul ?

-A fost ironia sorţii. Cât timp am fost studentă îmi ziceam că nu voi face televiziune nici în ruptul capului, mai ales să fiu prezentatoare. În timpul studenţiei am scris, presa a fost înclinarea din facultate. Am fost redactorul unui site despre şi pentru basarabeni şi a unei reviste, am mai scris şi pentru broşurele din universitate. Acum, peste jumătate de an după terminarea ciclului universitar sunt unde nici nu speram să fiu, în sensul că nu am ţinut morţiş să fiu vedetă, dacă asta ar împlica munca în televiziune, mai ales în faţa camerei.

-Dar cum a început « relaţia » dintre  MuzTv şi Lilu ?

-De casting… au fost lucruri interesante. Intrată de  zece minute în locaţie, deja  eram pregătită să ies… pentru că îmi era frică de proba limbii… limbii ruse, desigur. Am ieşi, am ripostat unora, am plecat, apropo, nu mi-am etalat darurile naturii şi picioarele uleioase pentru a trece casting-ul, aşa cum îi drege capul pe alţii. Când am venit acasă îi povesteam mamei « Păi am fost eu şi încă 100 de matroane ».

-În ce relaţie eşti cu colegii de la MuzTv Moldova ?

- La MuzTv  mi-am regăsit prietenii pierduţi din facultate, adică gaşca nebună. Nu am colegi de muncă, ci prieteni. De fapt, din septembrie am început de la zero şi să nu-l supăr  pe Dumnezeu sunt mulţumită.

-Cum este Lilu, cea care apare « pe sticlă » ?

  -În televiziune mă simt mai confortabil în postură de reporter, decât de prezantatoare. Reportaje fac în fiecare zi a săptămânii, iar masca Lilu mi-o pun doar joi. Eu sunt Lilia cu gândurile răscolite în cap, iar Lilu nu apare decât în MuzTv la ora de imprimare. A fost greu când mergeam pe teren şi nu aveam habar de vedetele noastre “autohtone”, într-o lună am inghiţit intensiv show-bizz  moldovenesc, e drept cam infect şi prost dezvoltat, dar e al nostru.

-Ce-ţi  place să faci mai mult în timpul liber ?

-Ar fi banal să spun că îmi place să citesc, dar chiar îmi place. Garcia Marquez si  Llosa Vargas  rămîn cei mai proaspeţi în memoria mea. Şi încă una,  nu rezist fără cumpărături, odată la două săptămâni trebuie să-mi mai adaog vreo căciuliţă în dulap, vreo gentuţă sau curea.

-Cum a fost când ai oferit primul tău autograf ?

Nu mă aşteptam să fiu recunoscută pe stradă, de fapt nici nu vreau asta. Prima mea sesiune de autografe s-a ţinut după concertul « Dance for Life » şi, sincer, mă simţeam incomod. Nu aveam insomnii hrănite de dorinţa de a ajunge la MuzTv, a fost o conjunctură fericită. E un mediu propice de afirmare şi recunosc asta.