Formula unei fericiri de durată

Oameni ideali nu există, posibil, dar ştiu că există oameni speciali, eu am întâlnit, nu, nu e vorba despre o femeie care are un copil genial, trei vile la mare ori un soţ star de cinema, e vorba despre o optimistă până în pânzele albe şi o luptătoare care nu poate să accepte o existenţă plată, cenuşie, o viaţă în faţa cratiţei şi a telenovelelor, deşi are o familie fericită, un soţ care o iubeşte de la prima vedere.

Când am pornit să o cunosc nu ştia prea multe despre ea, doar nimicuri, din auzite, dar nici nu e nevoie, căci pe ea trebuie să o descoperi.

Cu părul aranjat cu mare grijă, înăltuţă şi de o eleganţă discretă mă întâmpină cu privirea serioasă a unei profesoare exigente. Vorbeşte calm, puţin reţinut,ochi rotunzi, măriţi elegant între ceva a mirare şi zâmbet cald. Privire blândă, atent cercetătoare şi parcă puţin interiorizată, către un amănunt pe care doar ea îl ştie…

Aceasta, înţeleg ceva mai târziu e munca ei, munca unei soţii, mame, bunici, profesoare care construieşte mereu o legătură mai puţin severă, mai sensibilă şi mai delicată cu toţi cei care o înconjoară: soţul, copii, nepoţelele gemene, discipolii săi. De fapt, fără să arate acest lucru, ea e, în adâncul sufletului o visătoare. Despre ea vorbeşte atent, ca să nu spun protocolar, şi cu oarecare zgârcenie, ca şi cum ar fi vorba despre un om străin. Când începe să vorbească, însă, despre ceea ce face ea ca profesoară, despre „artificiile”, „chiţibuşurile” şi toată această muncă uluitor de complicată care ţine pe picioare imaginea sa, totul în ea se luminează. „Când sunt printre elevi uit de probleme, mă simt ca o puştoaică care şi-a găsit în cele din urmă locul visat încă din copilărie”, mărturiseşte dumneaei cu sinceritate. Ştiţi cum e? Gândiţi-vă  la faptul că fiecare dintre noi are o zi, în care ca un făcut, se adună mai multe probleme deodată: mai mari ori mai mărunte. Încerci să le rezolvi, te agiţi, îţi sfărâmi mintea, uneori merge, alteori nu. Mai ţipi, mai trânteşti, mai faci haz de necaz… Omeneşte. Dar cum ar fi să ştii că trebuie să te descurci printre problemele unui colectiv, să fii conştientă că eşti permanent ţinta privirilor şi că îţi sunt judecate gesturile, glasul, privirea, hainele, zâmbetul… Şi asta ani întregi, fără întrerupere, nu-i aşa că începe să te doară capul? Pe ea însă nu o doare, sau poate o doare după o zi mai solicitantă, dar nu se plânge. Şi nu ia algocalmine. Nu-i plac. Se duce acasă, se întinde în pat şi ascultă ceva muzică: clasică – pian sau priveşte o vreme florile dragi. Toate acestea  sunt clipe de viaţă. Viaţa unei femei frumoase, cu bune, cu rele, aşezată ordonat, fără ascunzişuri, parcă transcrisă de pe un maculator al gândurilor. În adâncul sufletului este, poate, o timidă, iar sensibilitatea ei o pune uneori în încurcătură, şi atunci se ascunde , fermecătoare în spatele unui zâmbet.

E sigură că nu ar face nici o schimbare. Îşi iubeşte profesia şi viaţa de acum. Aşa cum este: complicată, agitată, devotatoare. Are împlinirile ei, clipele ei de linişte, oboseala plăcută a unei misiuni dusă la capăt cu bine. Poate că la început te poate înşela aerul ei puţin oficial, diplomatic. Sub el se ascunde, însă, sufletul unei femei care şi-a urmat visul şi care a hotărât exact ce trebuie să cuprindă viaţa ei. E semnul unei femei inteligente. Sau poate semnul unei fericiri de durată?!