Stop cadru pe… toamnă

                                                     Toamna mă duce mereu cu gândul la viaţa de la sat. Şi cred că fiecare dintre noi are amintiri olfactive legate de această perioadă. Pentru mine, coşurile mari pline cu struguri, nucile căzute pe jos şi mirosul de frunze umede înseamnă o toamnă adevărată.

Toamna aceasta o trăiesc doar din amintiri, pentru că ea se scurge altfel. Nu pentru că ar lipsi strugurii, nucile sau frunzele, ci pentru că m-a luat prin surprindere şi încă sunt supărată pe ea. De fapt, nu m-a supărat toamna, ci ploaia cu care a venit de mână, şi asta chiar în dimineaţa în care mi-am spus : «Gata, de azi mă apuc  serios de treabă. Nu pot să-ţi desenez planul aici, dar sună cam aşa : zîmbesc la toţi, toţi îmi zîmbesc mie, adică fac stop cadru pe fericire»… Uite aşa visam eu dis-de-dimineaţă, în timp ce, mă pregăteam să plec la facultate. Am ieşit din casă, am urcat în transport, dar încă visam. Deodată m-am trezit, nu, m-au trezit mulţi, mulţi stropi de ploaie mari şi prea grei pentru o domnişoară fără umbrelă care trebuie să ajungă cumva la ore.

 Aici a început încercarea cea mare. Am privit la stînga şi la dreapta, în timp ce, mă strecuram printre oameni şi stropi ca să mă ascund sub acoperişul de la staţie. Acolo mai erau zăpăciţi ca şi mine care nu au ascultat datele meteo sau care tot visau de dimineaţă.

« Ai utat şi tu umbrela?» mă întreabă o domnişoară cu o voce deja resemnată, eu dau din cap. « Şi eu am uitat-o, dar nu-i nimic, acuşi se opreşte ploaia », mă consolează ea. Da, se opreşte, ma gîndesc eu, dar, cu siguranţă, atunci cînd se vor începe orele.

Aştept sub acoperiş 5 minute, timp în care realizez că pe majoritatea ploaia aceasta, aproape torenţială, nu-i deranjează deloc. “Da, a venit toamna cea adevărată, atît de frumos plouă”, spune o doamnă, în timp ce îţi deschide umbrela. Aş fi spus şi eu aşa dacă n-ar fi trebuit să cobor din pat şi să alerg prin această ploaie “frumoasă”.

Pe bulevardul Ştefan cel Mare, ceasuri câte vrei, care parcă strigă că eu întîrzii. Îmi i-au inima în dinţi şi încep să alerg pînă la staţia următoare, cu speranţa că ies uscată din apă. Observ că mai aleargă lume, cu sau fără umbrelă. Un băiat,  student şi el, ţinînd deasupra capului o mapă nou-nouţă, trece cu pas grăbit pe lîngă mine şi întreabă: “Cum? E bine  să alergi  prin ploaie?”.

În sfîrşit, ajung la staţie şi reuşesc să urc în troleibuzul supraaglomerat. Cînd cobor, o nouă încercare: trebuie să trec strada invadată de apă. O fac şi pe asta. Ajung în blocul central al USM şi abia atunci realizez că curge apa de pe mine. Cum să merg la ore ? Ce să fac ? Nu am altă soluţie, trebuie să plec acasă. Da, comportament tipic studenţesc: sau stai acasă pentru că afară plouă, sau te trezeşti cu greu şi mergi la facultate, dar găseşti tu pe drum vre-un motiv ca să te întorci înapoi. Mă uit la imaginea mea din oglindă şi mă întreb: “ Mă fîţîi prin faţa norocului pînă mă bagă în seamă şi îmi dă numărul de telefon sau îmi i-au o pernă şi mă culcuşesc în braţele unor zile de toamnă mai bune – acele care au trecut? M-am decis: mă mai gîndesc.”